Religo

29 Mar, 2010 Spiritualitate

Credinta si viata

scris de Cristian Alexa

Botezul în numele Sfintei Treimi ne deschide calea spre o nouă viaţă, spre viaţa credinţei. Credinţa este încrederea desăvârşită în Dumnezeu, în tot ce El ne-a revelat, iar prin credinţa în Dumnezeu, viaţa primeşte sens, ideal şi sfinţenie.

Credinţa ne dezvăluie viaţa cea adevărată, iar viaţa cea adevărată dezvăluie credinţa. Din acest punct de vedere credinţa şi viaţa ar putea foarte bine să fie sinonime.

În Vechiul Testament se spune că Avram a crezut făgăduinţa pe care i-a făcut-o Dumnezeu şi i-a fost socotit acest lucru ca dreptate (Facere 15, 5-6). Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi că ne vom mântui doar prin credinţă. Credinţa trebuie să o arătăm prin fapte, prin viaţa noastră. Şi Avraam şi-a arătat credinţa sa nestrămutată în Dumnezeu prin fapte, caci atunci când Domnul i-a cerut să-l jertfească pe fiul său Isaac nu a stat pe gânduri (Facere 22).

Idealul de viaţă pentru noi, creştinii, este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru împleteşte învăţătura Sa cu viaţa Sa, cu faptele Sale, El a trăit aşa cum a învăţat şi a învăţat aşa cum a trăit. Între învăţătura şi faptele Sale a există o deplină concordanţă. Fiul lui Dumnezeu nu ne-a lăsat doar o învăţătură, ci S-a jertfit pentru noi şi ni se oferă întreg, Trup şi Sânge, în Taina Sfintei Împartăşanii.

În multe rânduri ne-a învăţat Hristos că trebuie să îmbinăm credinţa cu dragostea şi cu fapta cea bună: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Talăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16); „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21); „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte” (Ioan 14, 21); „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12-13); „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17); „Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, fiindcă sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; că pildă v-am dat, ca şi voi să faeţi aşa cum am făcut Eu cu voi” (Ioan 13, 13-15).

În acelaşi duh şi Sfinţii Săi Apostoli ne arată lămurit această sfântă cale a vieţii celei adevărate. Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu „va da fiecăruia după faptele lui: viaţa veşnică celor ce prin stăruinţă-n faptă bună caută mărire, cinste şi nestricăciune, dar urgie şi mânie iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci nedreptăţii” (Romani 2, 6-8). Tot Sfântul Apostol Pavel ne arată că: „în Hristos Iisus nici tăierea-mprejur nu poate ceva, nici netăierea-mprejur, ci credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6) şi „să nu slăbim dar în a face binele, căci la vremea cuvenită vom secera, dacă nu ne vom slei. Aşa că, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Galateni 6, 9-10).

Sfântul Apostol Iacob spune: „ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are credinţă, dar fapte nu are? Oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi credinţa: dacă nu are fapte, doar în ea însăşi e moartă” (Iacob 2, 14-17); „Şi după cum trupul fără suflet este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacob 2, 26).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă cu dragoste şi duioşie: „Copilaşii mei, să nu iubim cu vorba, nici cu vorbirea, ci-n faptă şi-n adevăr. Întru aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi-n faţa Sa ne vom linişti inimile” (I Ioan 3, 18-19).

Credinţa lucrătoare prin dragoste, dusă uneori până la jertfa supremă, o găsim în vieţile tuturor sfinţilor Bisericii noastre Ortodoxe.

Credinţa noastră creştină trebuie să fie asceză, exerciţiu, deprindere duhovnicească. Ca orice meserie şi credinţa trebuie să fie exersată, trebuie să ne deprindem cu virtuţile evanghelice, să le exersăm cum exersează atleţii, căci şi noi trebuie să fim nişte atleţi ai lui Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 9, 24-26).

E necesar să exersăm postul, milostenia şi smerenia pentru a deprinde rugăciunea („Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie” spune Părintele Teofil Părăian). Numai întăriţi prin exerciţiul credinţei, al dragostei şi al faptelor bune vom putea fi adevăraţi soldaţi ai lui Hristos şi vom putea rămâne neclintiţi şi biruitori în faţa păcatului (Efeseni 6, 10-17).

Să ne cercetăm viaţa şi să vedem dacă în noi credinţa înfloreşte în dragoste şi rodeşte fapte bune.

Să trăim Ortodoxia noastră, adică dreapta credinţă: să ne întoarcem ca fiul risipitor acasă, să îngenunchem cu lacrimi înaintea Domnului, să cercetăm Biserica Lui, slujbele sfinte, Sfânta Liturghie, să căutăm harul Lui în Sfintele Taine, să postim, să-i cinstim pe sfinţii noştri, sfintele moaşte şi sfintele icoane, să trăim învăţătura Evangheliei; cu alte cuvinte să ne integrăm în viaţa Bisericii, să altoim viaţa noastră pe viaţa lui Hristos ca să aducem roada cea bună (Ioan 15, 1-8).

Să-l rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute cu harul Său să împletim credinţa noastră cu dragostea şi cu faptele bune pentru a putea spune şi noi: „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).