Lumea contemporana se auto-proclama ca postmoderna, incercand sa rupa cu orice tip de traditie, fie si de factura moderna, recenta. Asumarea unei traditii presupune acceptarea sistemului de valori produs de acea traditie si transpunerea lui intr-un ethos. Este vorba despre situarea intr-un tipar cultural, propriu fiecarei civilizatii, astazi omis cu scopul totalei emancipari mentale de orice traditie, a carei memorie ar reprezenta in permanenta o agasanta provocare axiologica.

In absenta unei traditii care sa il revendice, facandu-l functional, domeniul eticii este nu atat secularizat, cat mai cu seama izolat in sfera privatului si divizat artificial in multitudinea deontologiilor (in continuarea secularizarii). In aceasta situatie, orice demers etic devine irelevant pentru viata si cu totul neinteresant pentru aspiratiile post-modernilor. (Am in vedere, spre exemplu, dilemele bioetice legate de ultimele descoperiri din domeniul geneticii si de aplicarea lor prin intermediul tehnologiei biomedicale, probleme determinate in primul rand de separatia dintre cele doua nivele ale realitatii - spiritual si material - si de antagonismul dintre diversele domenii ale cunoasterii si tehnicii.)

Fara indoiala, nu se poate vorbi chiar despre un vid in domeniul eticii, deoarece lumea continua sa se prevaleze de diferite forme sau structuri axiologice. Insa, cand nu sunt inconstient impuse, acestea sunt lipsite de o fundamentare reala si, fara o buna theorie, descalifica judecatile de valoare si atitudinile etice ulterioare.

Pentru derapajul spiritual astfel generat, demersul etic eclesial reprezinta o sansa de solutionare, intrucat, dupa Michel Henry, „morala crestina are semnificatia fenomenologica radicala de a trimite de la cuvantul care arata absentand, la acela care da nastere in Viata” (Cuvant si religie: Cuvantul lui Dumnezeu, in volumul Fenomenologie si teologie, Polirom, Iasi, 1996, p. 157). De aici (poate) decurge o abordare eminamente existentiala a realitatii, care pune in criza atitudinile mentale curente, prin exersarea unui mod de viata in interiorul cadrelor culturale post-moderne.

Modelul acestui fel de a fi este reprezentat de crestinismul antic, caruia ii este recunoscuta - chiar si de catre unii dintre istoricii atei - „pozitia de critic fara compromisuri” (V.V. Bicikov, Estetica antichitatii tarzii. Secolele II-III, Editura Meridiane, Bucuresti, 1984, p. 99). Insa nu rigiditatea ilustreaza aceasta maniera de situare axiologica, deoarece ethosul primilor crestini se edifica permanent in taina martiriului, prin aceea ca inocenta si sinceritatea idealurilor eclesiale tainuiesc in ele forta de atractie a adevarului datator de viata vesnica (cf. Ibidem, p. 107).

„Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul pe care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte [...]. Locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia; urmeaza obiceiurile bastinasilor [...], dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca nemaivazuta [...]. Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. Se supun legilor ran­du­­­­­­i­te de stat, dar, prin felul lor de viata, biruiesc legile. Ii iubesc pe toti, dar de toti sunt prigoniti [...]; sunt omorati dar dobandesc viata [...] Ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in lume” (Epistola catre Diognet, 5,1,4,9,10,11,12;6,1). Conform acestei marturii, membrii Bisericii lui Hristos nu sunt straini de ordinea si criteriile oficializate intr-o arie culturala, dar depasesc si transfigureaza tropic tiparul mental impus de factorii de putere din cadrul unei anumite culturi. Este evidenta intentia si capacitatea primilor crestini de a oferi lumii in care traiesc calitatea de vas de cinste si sfintenie a Ziditorului - dupa o expresie paulina -, printr-o situare paradoxala si tensionata in trupul acestei lumi, situare caracterizata de o noua viziune asupra realitatii si de un nou mod de viata inspirate de dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu, fara abandonarea contextului cultural si istoric contemporan lor (cf. Bicikov, p. 84).

Eschiva etic-duhovniceasca contemporana poate fi suspendata de o atitudine structurata martiric, in duhul apologiei crestine citate, mai exact de realizarea unei maniere consistente de fiintare, impartasind eclesial densitatea dumnezeirii. Practic noul mod de a gandi si de a fi specific primelor comunitati crestine presupune concretizarea manierei divine de vietuire.

Biserica are de recuperat acelasi tip de spiritualitate pentru umanitatea contemporana, a carei sincopa etica este prelungita de utopicul paradis promis de performantele ingineriei genetice si ale tehnologiei biomedicale. Categoriile eclesiale primare, o data actualizate de teologia crestina, constituie cadrul spiritual adecvat problematicii culturale curente si solutionarii impasului descris de aceasta. Iar in derularea unei asemenea operatii de promovare si de integrare a continutului duhovnicesc al mesajului sau, Biserica reveleaza si impregneaza in carnea istoriei forma ultima a lumii, taina Imparatiei netrecatoare a lui Dumnezeu.

[Publicat in Baraganul Ortodox, anul al III-lea, nr. 21/februarie 2005, p. 3]