Inflamarea opiniei publice de la jumatatea lui 2007, produsa de concisul document in cinci capitole al Congregatiei pentru Doctrina Credintei [CDC] si intitulat Raspunsuri la unele intrebari privind anumite aspecte ale doctrinei Bisericii, a recidivat spre sfarsitul anului. In ultimele luni ale anului trecut, un alt text, de data aceasta comun, apartinand deopotriva ortodocsilor si catolicilor, a aprins media romaneasca. Este vorba despre ceea ce membrii Comisiei Mixte Internationale pentru Dialog Teologic intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica au concluzionat la Ravenna (Italia), in 13 octombrie 2007, in actul intitulat „Consecinte eclesiologice si canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: comuniune eclesiala, sinodalitate si autoritate”.

Scurt istoric al comisiei mixte internationale
de dialog teologic catolico-ortodox
La initiativa Patriarhului ecumenic Dimitrios I si a Papei Ioan Paul al II-lea, comisia de dialog s-a infiintat in anul 1979 si a inceput sa activeze o data cu prima adunare plenara desfasurata un an mai tarziu in insula greceasca Rodos. A urmat un sir de intruniri convergente, care au dezvoltat programul adoptat in prima sesiune. Lucrarile au abordat, pe rand, misterul Sfintei Treimi si al Euharistiei (Rodos, 1980), comuniunea eclesiala la nivel local si universal (München, 1982), relatia existenta intre credinta, Taine - mai ales cele trei Taine ale initierii crestine - si unitatea Bisericii (Bari, 1987), Taina Preotiei in structura sacramentala a Bisericii si rolul succesiunii apostolice drept garantia comuniunii (koinonia) intregii Biserici si a continuitatii ei cu apostolii in tot timpul si in tot locul (Valaamo, 1988), problema uniatismului (Balamand, 1993 si Baltimore, 2000).

Comisia este formata din 60 de membri, cate 30 din partea fiecarei confesiuni, fiind prezidata in comun de cardinalul Walter Kasper, presedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor, si mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului. Asigurata de obicei de Patriarhia ecumenica a Constantinopolului, Patriarhia Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Moscovei, Serbiei, Romaniei, Bulgariei, Bisericile din Georgia, Cipru, Grecia, Polonia, Albania, Cehia si Slovacia, Finlanda si Estonia, reprezentarea ortodoxa de la Ravenna a fost scurtcircuitata prin retragerea delegatiei Patriarhiei Moscovei si Patriarhiei Bulgariei. Atitudinea reprezentantilor Patriarhiei Moscovei a fost interpretata, in linia generala a reflectarii eronate, sau cel putin pripite, a evenimentului (si a documentului) de la Ravenna, ca gest providential de respingere a concesiilor doctrinare a celorlalti ortodocsi. Insa, absenta ortodocsilor rusi a fost motivata nu de continutul si rezultatul discutiilor, ci de prezenta la dialog a delegatiei Bisericii Ortodoxe Estoniene, recunoscuta de Patriarhia ecumenica, insa nu si la Moscova.

Intalnirea de la Ravenna
Intre 8 si 14 octombrie 2007, comisia mixta internationala de dialog teologic catolico-ortodox s-a reunit pentru a X-a adunare plenara la Ravenna, in a doua sesiune de la reactivarea dialogului la plenara intrunita, in septembrie 2006, la Belgrad. Atat la Belgrad, cat si la Ravenna, a fost reluata si aprofundata problematica abordata in finalul Documentului de la Valaamo, reflectandu-se asupra comuniunii, sinodalitatii/conciliaritatii si autoritatii eclesiale (cf. paragrafului 2 al Documentului de la Ravenna). A rezultat un document in 46 de puncte semnat de membrii Comisiei Internationale Mixte pentru Dialogul Teologic intre Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa, increzatori ca declaratiile finale reprezinta un progres remarcabil in economia dialogului si ofera o baza ferma pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Nu este vorba despre un optimism nejustificat, deoarece nu lipseste constiinta ca au ramas neclarificate multe chestiuni dificile. Doar in urma abordarii acestora va deveni posibila initierea unei constructii ecumenice, intemeiata pe acordul deja realizat (cf. paragrafului 46 al Documentului de la Ravenna).

Paragraful 41 al Documentului de la Ravenna
Multi dintre contestatarii documentului vorbesc despre formulari ambigue in prezentarea aspectelor teologice sensibile privind diferentele de intelegere in cadrul celor doua confesiuni a implicatiile eclesiologice si canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Totusi apelarea traditiei comune din primul mileniu de crestinism este permanent insotita de nuantari confesionale privind sensurile terminologiei doctrinare si modalitatile diferite, adesea divergente, de interpretare a punctelor de credinta si a evolutiei istorice a reflectiei asupra credintei.

Atunci cand incheie dezbaterea despre actualizarea sinodalitatii/conciliaritatii si autoritatii la nivel universal, comisia arata mai intai ca „ambele parti sunt de acord ca in vremea Bisericii nedespartite aceasta ordine canonica (taxis) era recunoscuta de toti”, asa incat, „Roma, Biserica ce prezideaza in iubire, potrivit expresiei Sfantului Ignatie al Antiohiei (Catre Romani, prolog), ocupa primul loc in aceasta taxis si, prin urmare, episcopul Romei era protos-ul intre patriarhi”. Apoi membrii comisiei nu omit sa marturiseasca: „in ce priveste interpretarea dovezilor istorice din aceasta epoca cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune inteleasa in moduri diferite deja in primul mileniu” (cf. paragrafului 41 al Documentului de la Ravenna).

In principal, prima parte a paragrafului 41 a fost vizata de speculatiile asupra mizei Documentului de la Ravenna, perceput de cea mai mare parte a media (romaneasca) si de cercurile fundamentaliste ca un compromis al ortodocsilor cu privire la primatul episcopului Romei. Evaluarea patimasa este inspirata antiecumenistilor de reducerea exagerata a adevarului de credinta la formele traditionale rasaritene ale crestinismului. In cazul media, retorica facila este inlesnita de dezinteresul pentru reflectarea credintei si vietii eclesiale. Ca atare, cele doua categorii manifesta un complex teologic (fundamentalistii) si metodologic (comunicatorii) in incercarea de receptare si transmitere a marturiei Bisericii, frecventata, de regula, superficial, conform logicii din afara traditiei eclesiale.

Catre o autentica eclesiologie ecumenica
In aceste conditii, evenimentul a fost asimilat artificial unei oculte ordini politico-eclesiastice, iar documentul final a fost aberant apreciat fie ca recunoastere a autoritatii jurisdictionale papale de catre ortodocsi in virtutea tradarii dreptei-credinte, fie ca afirmare redundanta a credintei comune din primul mileniu crestin. Lectura echilibrata releva, insa, o punctuala punere de acord asupra criteriilor unei autentice eclesiologii ecumenice. Aceasta intrucat, pe parcursul dezvoltarii scindate a celor doua traditii crestine, suprematia doctrinara si jurisdictionala a episcopului Romei a devenit ultima implicatie a motivului initial al schismei reprezentat de adaosul Flioque (tributul eclesiologic platit de apuseni speculatiilor triadologice, dictate teologilor latini de politica misionara romana). Or, asumarea in comun a sensului originar al sinodalitatii/conciliaritatii si autoritatii eclesiale constituie, in fapt, placa turnanta pentru chestionarea infailibilitatii si jurisdictiei universale a papei, principalul punct al divergentei doctrinare dintre occidentul si rasaritul crestin, dar si obiectivul de pe agenda comisiei mixte de dialog pentru urmatorii trei ani.

[publicat in Baraganul Ortodox, anul al VI-lea, nr. 56/ianuarie 2008, pp. 4-5]