Intr-unul dintre eseurile sale din primele decenii ale secolului trecut, preocupat de directiile definitorii pentru structura spirituala a mentalitatii romanilor, structura inteleasa ca placa turnanta pentru o filosofie culta romaneasca, Constantin Noica observa ca „exista o dimensiune pagana a sufletului romanesc” (Cum gandeste poporul roman, in Pagini despre sufletul romanesc, editia a II-a, Humanitas, f.a., p. 97).

Noica arata aici ca afirmarea concomitentei si interdependentei dintre identitatea nationala si cea crestina a romanilor implica referirea la un proces de increstinare de-a lungul caruia factorul religios a interactionat cu cel national „ca o implinire, si nu ca purtatorul de mesaj al unei crize de tip nou”, mentinandu-se astfel „moduri ale lumii pagane”. Masura acestui fapt este data de mitologia populara romaneasca si de credintele romanilor „pline de eresuri”, fascinante cultural si nestingheritoare pentru Biserica. Tot intr-o evaluare culturala, dimensiunea pagana, tolerata si partial asimilata eclesial, a conferit crestinismului romanesc dinamism si istoriciate (pp. 97-98). Insa aparenta coexistenta ascunde tensiunea latenta dintre cele doua dimensiuni ale sufletului romanesc (p. 99).

Analiza lui Noica isi mentine actualitatea pentru inca aproape un secol. Acum se pare ca tensiunea semnalata de ganditorul roman a debordat sub forma unor acte specifice mai degraba mentalului si modului de viata antic sau medieval. Foarte multi dintre romanii mileniului trei, crestini ortodocsi nu prin convingere, ci pentru ca asa au apucat, sunt obsedati si robiti de practici pagane - adesea macabre, de maniera celei recente din Oltenia (incadrata penal la profanare de morminte si, in ordinea civilizatiei curente, la canibalism), iar de cele mai multe ori aberante, circuland sub forma superstitiilor/obiceiurilor populare - puse (in)constient si ignorant pe seama traditiei eclesiale si, in lipsa unei reale conversii, denumite crestine sau ortodoxe, fiind anti-eclesiale in realitate.

Populatia din mediul rural, indiferent de zona geo-istorica, este sufocata de o spiritualitate pseudo-crestina, ce trece drept credinta stramoseasca, fiind, in realitate, irelevanta social si cultural pentru comunitatile romanesti de azi. Totusi, dintr-un soi de atrofie spirituala, genul acesta de mistica cucereste lesne si mediul urban. Romanii de la orase, in marea lor majoritate proveniti din mediul rural, incearca emanciparea de mostenirea populara, traind (numai) cu iluzia imunitatii si independentei traditionale si spirituale. In fapt, civilizatia urbana, articulata exclusiv pe valori materiale, intersecteaza spiritualitatea populara prin aceea ca ambele sunt centrate unilateral pe aspectul exterior al existentei.

Alienarea spirituala devine cu atat mai grava cu cat, adesea, beneficiaza de concursul unora dintre clericii ortodocsi, constransi de obisnuintele credinciosilor si/sau de propria comoditate sa accepte si sa deprinda „anumite practici ce tin de sfanta traditie, nu aceea a Scripturilor [si a Bisericii lui Hristos], ci aceea a oamenilor”, dupa observatiile lui Vintila Mihailescu (Ceaiul de moroi, in revista Dilema veche, nr. 11/2004, www.algoritma.ro/dilema/). In analiza sociologului roman, superstitiile - singurele care ii motiveaza religios pe majoritatea dintre romani, definindu-le spiritualitatea, mai presus de revendicarea evanghelica a acesteia - sunt transformate in bun pseudo-duhovnicesc de larg consum, dupa criteriile concurentei unei piete profitabile a paranormalului, speculand prestigiul institutiei eclesiale. Or, in pofida caracterului necanonic si a criticii ierarhiei ortodoxe (remarcate si de V. Mihailescu), o atare situatie este pe punctul de a compromite lucrarea misionara a Bisericii lui Hristos.

Intentia mea nu este de a incrimina o anumita slujire din interiorul corpului eclesial, ci o directie a misiunii crestine, prin prisma careia raportul dintre spiritualitatea Trupului hristic si cea populara este vag definit. Pentru reprezentatii acestui mod de lucru la indemana este mai degraba amalgamarea traditiilor, in numele unui crestinism romanesc innascut, decat discernerea duhurilor in interiorul spectrului cultural caruia ii apartin si angajarea intr-o inculturare autentica a mesajului crestin.

De asemenea, demersul meu nu urmareste rezolvarea tensiunii dintre cele doua tipuri de traditii prin desfiintarea uneia si substituirea ei cu cealalta. Din perspectiva eclesiala, intrucat continutul misiunii crestine e de natura duhovniceasca si nu ideologica, in orice context etnic ar fi promovata evanghelia Domnului, implinirea propovaduirii este inevitabil legata de asumarea ansamblului cultural reprezentat de valorile locale imediate, acestea urmand sa alcatuiasca trupul transfigurat al noului mod de a gandi si de a fi revelat de si in Iisus Hristos. O spiritualitate eclesiala dezincarnationista ar fi tot atat de eterodoxa, asemenea celei care confunda cele doua tipuri de traditii mistice, deoarece ambele voaleaza unul dintre cele doua niveluri ale realitatii, fie contrapunandu-le pana la excludere, fie combinandu-le pana la amalgamare.

In aceste conditii, opinia mea este ca modelul misionar adecvat mesajului eclesial presupune permanenta punere in criza (despre care vorbea si Noica) a tiparului cultural si spiritual cu care intra in dialog. Presingul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos are menirea dezvrajirii mentalului popular - am in vedere eliberarea de elementele mitologice anticrestine ale credintelor populare, ce nu pot fi adoptate nici ca forma, nici ca fond (spre exemplu credinta in existenta strigoilor/moroilor) - si articularii categoriilor evanghelice la contextul cultural romanesc prin apelarea si aprofundarea productiilor orante crestine. Elocvent este modul in care Biserica a inteles ca, asumand terminologic si temporal sarbatorile pagane, sa le resemnifice si sa le confere noul continut al tainelor impartasite poporului lui Dumnezeu in derularea programului praznical crestin. Este maniera prin care cultura oricarui popor poate deveni vehicul binecuvantat al Cuvantului Vietii, mediu transparent al Duhului Adevarului.

publicat în Baraganul Ortodox, anul al II-lea, nr. 16/septembrie 2004, p. 3